
A Storia ri Dèdalu ‘n Sicilia
Doppu la funesta morti ri lu figghiu Icaru, Dèdalu, cu l’ali stancati ri duluri e memoria, calau supra la terra siciliana e truvau rifuggiu ‘nta la reggia ri Còcalu, re sìcanu ri Càmicu.
E già, ‘n chiddi jorna scuri, li surdati micenèi avìanu datu focu e ruina a li palazzi sacri ri Gnosso, Festo, Aghia Triada, Malia e Zagros, già scunvurgiuti dî marosi e dî tremuri dâ terra, figghi ri na cataclìsmica eruzzioni d’Atlantidi.
Minossi, scampatu cu picca cumpagni fideli, giurau vindetta e si misi ‘n caminu, circannu Dèdalu, l’artifici unicu ca putìa rialzari la sorti caduta.
E cu astuzia regali, circava risposta a n’enigma: cu sapi fari passari nu filu ‘ntra la spirali ri na cunchigghia?
Pirchì sulu cu avìa scioltu lu misteru dû labirintu putìa dari risposta.
E quannu l’enigma vinni prisintatu, Dèdalu, maestru ri ‘ngegnu, fici nu pirtusu ‘nta la cima dâ cunchigghia, e ligau nu filu a na minuta furmica, ca, ‘ntra giru e pacienza, trapassau la spirali e niscìu all’autra estremità.
Ma quannu Minossi ricivìu la prova, capìu la manu ri Dèdalu e ni addumannau la cunsegna.
Còcalu ricusau.
Allura guerra e assediu scinnìru supra Càmicu, e na figghia ri lu re vinni pigghiata comu pegniu.
Ma Còcalu, cu cori finu e menti sutta, finse accunsensu e invitau Minossi a nu fastu riali, riccu comu la terra siciliana.
E mentri li figghi ri lu re assistìanu l’ospiti ‘nta lu bagnu rituali, Dèdalu avìa già tracciatu la fini:
tubi occulti versavanu acqua vugghiuta comu focu liquidu, e accussì Minossi truvau morti, scuttatu dâ stissa ospitalità.
E li so òmini, ‘mbriacati ri vinu e carni, foru acciecati e jittati ‘n mari supra na navi funesta, unni supra lu timuni stava scrittu:
«Navi ri li Stùpidi».
E Dèdalu, carcu ri nostalgia pi Atene e stancu ri li torti ri la so vita, cadìu ‘n na prufunna malinconia, finu a dari fini a li soi jorna ‘nta l’ìsula sacra ri Delo.
L’ENIGMA
E davanti a la turba, tra stracci e silenzi, vinìa n’omu nicu, cu ricci niuri e occhi comu focu tramuntanu.
Ridìanu li genti, suspittusi di chiddu straneru, ma iddu, fermu e solenni, stinnìu la manu e dissi:
“Cu sapi sciogliri stu misteru?”
E la cunchigghia, muta e antica, parìa già sapiri lu nomu di cu avìa a rispunneri.
VINDITTA: SICILIA
Nta la notti senza stiddi, Minossi irrumpìu ‘nta la cammara riali, cu focu e ferru, tenennu la vita dâ figghia ri Còcalu ‘nta la punta d’un pugnali.
E lu re, guardannu l’occhi tremanti ri la criatura, capìu ca la prima guerra era pirduta—
ma già la secunna nascia ‘nta lu scuru ri lu pinsamentu.
MINOSSI
E li dei, cu vuci luntana e stanca, mormuràvanu:
“Chi resta d’un re quannu lu regnu svanisci?
Na stidda spenta nun richiama cchiù sguardi.
Re senza terra—pirata o buffuni.”
LA SCUTTATURA D’ACQUA VUGGHIUTA
Goccia appressu a goccia, l’acqua scinni comu sentenza.
Ogni calata è na memoria ca si consuma.
Li grida si fannu musica d’agonia, e la natura, antica e senza pietà, ripigghia ciò ca l’omu avìa osatu custruiri.
DÈDALU: LAMENTU PI UN RE CA MORE
Straziu è vìdiri la to forza sciuriri ‘nterra.
Aspetti, senza scelta, tra vita e morti.
Ma ancora, cu l’ùrtimu filu ri spiranza, mi stringi la manu—
e ‘nta stu gestu muti, dici tuttu:
“Vivemu tutti cu tempu non nostru…”
NAVI RI LI STÙPIDI
Sutta li stiddi eterni, na navi senza sorti scivola versu lu nenti.
Ricchizza e gloria sunnu ora muta fangu.
Lu sangu si fa friddu, ma celu e mari ristanu sereni—
indifferenti a li lamenti dî morenti.
DÈDALU: ELOGIU
E cori invisìbbili cantanu, inni di duluri e lodi,
mentri Dèdalu, cu manu ferma, si trafiggi lu pettu.
E la terra si spacca, accugliennu lu corpu senza parola,
mentri l’oscurità ristora l’òrdini primordiali.
EPITAFFIU
Supra na cullina, unni lu ventu cunta storii antichi,
giaci na tomba senza nomu, tra erbi e ciuri salvatichi.
L’ulivi, muti guardiani, a prutegginu.
E la luna, a voti, si leva comu corna lucenti supra la terra.
Segnu eternu, riflessu ‘nta lu celu:
“Ariston metron”
—la misura è la suprema virtù—
E ‘nta li custellazioni, comu monitu senza fini,
resta l’ecu d’un ‘ngegnu ca mai si spegni.

Leave a Reply